Cea mai bună modalitate de a ne scrie povestea vieții este iubirea. Aceasta se naște întotdeauna direct din integritatea spiritului, din esența ființei noastre.
Dacă facem un legământ de a ne respecta pe noi înșine, foarte multe judecăți ale vocii cunoașterii încetează pe loc, la fel și cea mai mare parte a respingerii de sine. Chiar dacă îi permite din nou vocii să vorbească, dialogul interior devine acum mult îmbunătățit. Zâmbim și ne distrăm tot timpul, chiar și atunci când suntem singuri.
Atunci când te bucuri de propria prezență, te iubești nu pentru că ești cineva anume, ci pentru că ești așa cum ești. Cu cât te iubești mai mult, cu atât mai mult te bucuri de viață, inclusiv de prezența celor din jurul tău.
Orice activitate din viața noastră poate deveni un ritual al iubirii: mâncatul, plimbatul, vorbitul, munca, joaca. Când totul devine un ritual al iubirii, noi nu mai gândim. Tot ce facem acum este să simțim. Simplul fapt că suntem în viață ne face să simțim o fericire de necrezut.
Atunci când te iubești necondiționat pe tine, însuți, explici și justifici tot ceea ce percepi prin ochii iubirii. Atenția ta este focalizată asupra iubirii, așa că iubirea ta necondiționată se transferă inclusiv asupra celor din jur (asupra eroilor secundari din povestea ta).
Singura modalitate prin care poți cunoaște iubirea constă în a o experimenta, în a avea curajul de a sări în marele ocean de iubire, percepând-o în totalitatea ei. Cel care experimentează iubirea nu o poate explica în cuvinte, dar o vede pretutindeni și în toată lumea. (de Don Miquel Ruiz)
