Relațiile de iubire, context de cunoaștere a copilăriei fiecăruia

De foarte multe ori un specialist în sănătatea psihică, mentală sau fizică adresează întrebări aparent naive de genul: Cum a fost copilăria ta? Ce boli ai avut în copilărie? Cum erau părinții tăi în copilăria ta, sănătoși sau nu? Se înțelegeau ei sau nu? Cum a fost mediul în care ai crescut suportiv sau nu?

Auzind acest gen de întrebări multi oameni spun în zilele noastre: lăsați-mă cu copilăria mea că eu sunt adult acum nu am treabă cu ea, nu contează cum a fost și ce se întâmpla în jur, eu acum sunt bine dar …

Autor articol: Psiholog Niculina Gheorghiță

Adevărul este că noi în prima parte a vieții, în copilărie ne creăm scenariul de viață sau mai bine zis, ce vom manifesta și cum ne vom comporta la vârsta adultă în relații și în societate.

Evident că avem posibilitatea ca la maturitate prin cunoaștere, disciplina minții și perseverență să ne creăm noi atitudini și chiar putem reuși.

Însă inginerul din mine are nevoie de a ști, de unde plec, ca să văd ce proces ofer pentru a ajunge al un rezultat favorabil.

Astfel am găsit în terapia teoria IMAGO acest adevăr cum că ceea ce a fost în interiorul nostru în primii 12 ani va fi în exteriorul nostru după 12 ani.

Acest fapt implică două principii importante:

1. Începând din copilărie, dezvoltarea de sine și cunoașterea de sine, reies din angajamentul nostru față de ceilalți, și nu de contemplarea și preocuparea față de sine.Suntem creaturi relaționale care ajung să se cunoască și să devină ele însele doar în context relațional

De ex la nivel neurologic, felul în care suntem oglindiți de îngrijitorii noștri determină gradul în care emisferele creierului se echilibrează și lobii se integrează.

La nivel psihologic, efectul de observator este oglindirea celuilalt, fără de care sinele nu poate ajunge să existe, iar dacă sinele care începe să existe este haotic sau rigid, sau, dimpotrivă oscilează între atenție și flux de energie depinde de calitatea și constanța acelei oglindiri.

Asta înseamnă că perspectiva noastră despre noi înșine, depinde de  modul în care suntem reflectați în ochii observatorului semnificativ. În copilărie, mama, tata, îngrijitorii iar la maturitate partenerii de cuplu și copiii.

Inițial ne vedem pe noi înșine așa cum ne văd ceilalți și așa cum reflectă ei asupra noastră. Dacă oglindirea lor rezonează cu experiența noastră despre noi înșine, atunci suntem împăcați cu ei și cu noi înșine și experimentăm conectarea.

Dacă oglindirea nu rezonează cu experiența noastră despre noi înșine, atunci pentru a descoperi cine suntem, tindem să ne separăm și să ne izolăm nu să ne diferențiem de ceilalți ci de perspectiva lor asupra noastră declarând prin asta: ”Nu sunt așa”.

Astfel prin procesul negării descoperim că nu suntem așa, și prin procesul afirmării descoperim că suntem așa. Ambele sunt apărări și nici una dintre ele nu diferențiază. Dacă încercarea noastră de a ne separa nu este sprijinită atunci ne identificăm cu perspectiva îngrijitorilor asupra noastră și ne dezvoltăm o viziune despre sine care este opusă de-a îngrijitorilor – și ne petrecem toată viața încercând să o apărăm. Cu alte cuvinte declarația de sine este eșecul de a ne diferenția. Trauma acestei separări devine drama relațiilor intime ulterioare.

2. Spre deosebire de sinele substanțial, sinele diferențiat este undiculă, un proces oscilant între polii cunoașterii celuilalt și faptului de a fi cunoscut de ceilalți, știind cum suntem diferiți și similari de ei și de perspectivele lor despre noi. Sinele cuantic nu este nici cunoscut nici necunoscut ci este o oscilație între acești doi poli.

Conexiunea dintre parteneri necesită diferențierea între sine și celălalt. Nu putem experimenta în totalitate un sentiment de conectare cu o altă persoană până când nu o experimentăm pe aceasta ca „altul” nu cu „non-sine”. Adică celălalt poate fi asemănător cu noi, dar nu este identic și nu poate fi niciodată altfel. Fiecare este el însuși.

De aceea pentru a experimenta cu adevărat conexiunea, este necesar să ne cunoaștem pe noi înșine și să acceptăm partenerul așa cum este și pentru cine este. Orice experiență a conexiunii dinainte de diferențiere este o iluzie, este o conexiune cu sinele nostru proiectat.

         Astfel conexiunea reală și autentică necesită pe lângă diferențiere, acceptare și afirmare.

În copilărie cu toții avem nevoie de aceiași factori din tot spectrul de dezvoltare, iar experiența primară pe care e necesar să o avem, este rezonanța cu îngrijitorii principali și, mai târziu, cu partenerul de cuplu.

Necesitățile sau nevoile permanente și non-negociabile din copilăria noastră sunt:

• Să experimentăm siguranța;
• Să experimentăm și să exprimăm plenitudinea;
• Să susținem conexiunea;
• Să avem structura;
• Să experimentăm sprijinul și susținerea îngrijitorilor principali.

1. Poate că putem supraviețui fără siguranță însă nu putem prospera fără ea. Siguranța fizică și emoțională sunt ingredientele non-negociabile ale unei vieți care merită trăită indiferent de vârsta pe care o avem. Aceste ingrediente esențiale sau lipsa lor, stabilesc în mare măsură dacă povestea copilăriei sau căsniciei noastre este fericită. Astfel în special când copilul își percepe căminul ca fiind periculos, energia copilului se direcționează spre luptă, fugi sau îngheață, ca să poată supraviețui.

2. Să exprime plenitudinea, adică să-și exprime nevoiele (foame-plânge, vesel -râde, curiozitate – caută). Dacă copilului i-au fost îndeplinite aceste nevoi suficient de repede, își va dezvolta un atașament sănătos dacă nu își va dezvolta un atașament deficitar (anxios, evitant, dezorganizat); Și în funcție de atașamentul dezvoltat în mica copilărie, în relația de cuplu va avea anumite manifestări sau altele. 
3. Să experimenteze și să exprime conectarea. De mic copil are nevoie ca cineva să-l susțină în dezvoltare adică să fie conectat și interconectat cu cei din jur. De aceea copilul nou născut nu are abilitățile să facă ceva pentru el singur. Așa este? Astfel prin comportamentele adulților de lângă copil, îi transmite prima lecție de cum să se conecteze, să susțină conectarea și dacă apare o fisură în conectare să o repare. Oare am primit asta de la îngrijitorii noștri? 
4. Au nevoie de structură. Structura înseamnă stabilirea granițelor, după cum e necesar, pentru a proteja copilul de oameni, locuri și situații periculoase( în sensul de fizic sau emoțional). Structura eficientă evită inducerea oricărei forme de rușine sau umilire. În schimb, se concentrează pe folosirea experiențelor copilului pentru a-l ajuta pe acesta să învețe cum să interacționeze cu lumea. Cum arată o structură optimă: aduce un echilibru perfect între permiterea libertății și independenței și stabilirea clară și cu grijă a limitelor fizice sau de orice natură. Structura are în vedere pe de o parte vârsta și nivelul de maturitate al copilului și, pe de altă parte, riscurile potențiale ale situației date.
5. Au nevoie să experimenteze sprijinul. Pentru a comunica o poziție susținătoare, căldura și disponibilitatea îngrijitorilor e necesar să fie neclintită și necondiționată, iar îngrijitorul să diferențieze copilul de comportament, acțiunea de cel care a acționează. Îngrijirea susținătoare încurajează copilul să exploreze și să decidă cine și ce vrea să fie, indiferent de preferințele personale ale îngrijitorului. De exemplu Oglindirea din Dialogul IAMGO este o modalitate bună, iar prin aplicare recunoaște importanța copilului în lume, îi validează normalitatea și legitimitatea și îi onorează umanitatea existențială.

     Dacă aveți aceste nevoi împlinite în mică copilărie veți putea crea relații de cuplu sănătoase, stabile și longevive, dacă nu, căutați un terapeut relațional IMAGO care să vă poată susține să creați acum la maturitate aceste abilități de relaționare în echilibru și confort.

Cu drag din cunoaștere și iubire pentru cunoaștere și iubire

(va urma)