Există un conflict în interiorul minții umane între ceea ce este și ceea ce nu este adevărat, între adevăr și minciună. Rezultatul credinței în adevăr este bunătatea, iubirea, fericirea. Rezultatul credinței în minciuni și în apărarea acestora este injustiție și suferința – nu numai la nivel social, ci și individual.
Întreaga drama pe care o suferă oamenii este rezultatul credinței lor în minciuni, îndeosebi în cele legate de ei înșiși. Prima minciună în care cred este aceea că nu sunt așa cum ar trebui să fiu, nu sunt perfect. Adevărul este că orice om este perfect din naștere, pentru că nu există altceva decât perfecțiunea.
Majoritatea oamenilor nu știu ce sunt ei în realitate, dar știu foarte bine ce nu sunt. Ei îți creează o anumită imagine despre perfecțiune, o poveste despre ceea ce ar trebui să fie, după care pornesc în căutarea respectivei imagini. Imaginea reprezintă o minciuna, dar ei își investesc credința în ea. În continuare, construiesc o întreaga structură de minciuni pentru a o susține.
Credința reprezintă o forță atotputernică în oameni, dacă ne investim credința într-o minciună, aceasta capătă putere de adevăr pentru noi. Dacă suntem convinși că nu suntem suficienți de buni, voința noastră ni se va împlini (“Facă-se voia ta!”). Dacă suntem convinși că vom da greș, vom da, atât de mare este puterea și magia credinței.
Mulți oameni percep adevărul cu ajutorul simțurilor lor, dar atunci când încearcă să-l descrie în cuvinte, nu reușesc decât să spună o poveste prin care distorsionează acest adevăr. Chiar dacă pentru noi are o valoare de adevăr, nu înseamnă că povestea noastră are aceeași valoare și pentru cei din jur.
Orice om este un povestitor care are un punct unic de vedere. Dacă vom înțelege acest lucru, nu vom mai simți nevoia să ne impunem propriile povești celor din jur sau să ne apărăm convingerile. Dimpotrivă, ne vom considera un fel de artiști, care au dreptul de a-și crea arta așa cum doresc. (Don Miquel Ruiz)
